De ce Iranul nu repetă 1979
Un moment periculos în istoria post-revoluționară a Iranului
Iranul trăiește unul dintre cele mai periculoase momente din istoria sa post-revoluționară. Protestele naționale au devenit constante, în loc să fie episodice, și o nouă wave de unrest s-a răspândit în întreaga țară, intensificând violența. Nu se poate verifica încă adevărata cifră a morților. Aceste evenimente au readus în discuție o întrebare familiară: Se îndreaptă Iranul către un nou 1979?
Compararea cu anul 1979 este tentantă. Imaginile de mobilizare în masă și protestele recurente evocă amintiri ale ultimelor luni de domnie ale șahului. Totuși, această comparație este în cele din urmă înșelătoare. Succesul revoluției din 1979 nu poate fi explicat doar prin mobilizarea în masă. A fost o convergență a opoziției coordonate sub Ayatollahul Ruhollah Khomeini și incapabilitatea elitelor de a reprima eficient dissentul care a asigurat succesul revoluției.
Azi, situația este fundamental diferită. Spre deosebire de șah, conducerea Ayatollahului Ali Khamenei nu este marcată de ezitare sau indecizie în timpul crizelor. De la preluarea funcției de lider suprem în 1989, Khamenei a supervizat o transformare profundă a Republicii Islamică într-o stare de securitate teocratică, care se bazează mai mult pe represiune decât pe consensul societății.
Puterea coercitivă a Republicii Islamice nu este concentrată într-o singură instituție, ci este distribuită între organizații care au lanțuri de comandă redundante. Aceste forțe sunt concentrate în cadrul Gărzii Revoluționare Islamice, Basij, poliției, serviciilor de informații și rețelelor sociale asociate lor.
În situații de criză, loialiștii acționează preventiv pentru a preveni răspândirea protestului, percepând unrestul ca fiind o sediție sprijinită din străinătate, ceea ce reduce barierele interne la violență. Prin urmare, chiar și protestele mai mari și mai extinse geografic decât cele din 1979 nu ar contesta fundamental regimul.
Ce ar putea schimba această echilibru nu este doar protestul, ci un șoc direct asupra structurii de conducere a regimului. Intervenția externă, în special din partea Statelor Unite, ar putea vizate figurile politice și de securitate senior pentru a perturba coordonarea elitelor. O astfel de abordare ar genera o adevărată criză de regim doar dacă l-ar elimina pe Khamenei.
În concluzie, comparația superficială cu 1979 ar putea orbi factorii de decizie, împiedicându-i să înțeleagă cum funcționează astăzi Republica Islamică. Aceasta nu ar face decât să crească probabilitatea ca iranienii să suporte costul represiunei, escaladării și incertitudinii prelungite.
